O lume de vis...

Manifest al feminitatii....

Cantec femeiesc

de Adrian Paunescu

Asa e mama si a fost bunica

Asa suntem femei langa femei

Parem nimic si nu-nsemnam nimica

Doar niste ele ce slujesc pe ei.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme

Ei incurcand ce ele limpezesc

Ei numai talpi si ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic maret, nimic impunator.

Schimbandu-si dupa ei si drum si nume

Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atatia pasi ce au facut prin casa

Si pentru care plata nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa

Ar fi ajuns si dincolo de cer.
Ei fac ce fac si tot ce fac se vede

Ba strica mult si ele-ndreapta tot

Si de aceea nimeni nu le crede

Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
Asa e mama si a fost bunica

Si ca ele maine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile?

Nimica,

Decat curat si uneori copii.
Suntem veriga firului de ata

In fiecare lant facut din doi

Ce greu cu noi femeile in viata

Dar e si imposibil fara noi...29/11/2007

Eficienţa metodelor didactice moderne

Contextul actual şi inovaţia didactică
În măsura în care politica unei ţări este axată pe dezvoltarea durabilă, reformele şcolare apar ca o necesitate În fapt, nu formele de guvernământ şi voinţa politică determină reformele în educaţie (aceştia pot fi doar factori favorizanţi), ci cerinţele dezvoltării socio-economice raportare la posibilităţile existente, referitoare atât la condiţiile economice, cât şi la dezvoltarea ştiinţelor educaţiei, la politica educativă formulată, la capacităţile manageriale din domeniul învăţământului. Explicaţia este simplă: orice dezvoltare presupune oameni pregătiţi să o realizeze (profesionişti de toate categoriile), iar şcoala este cea care îi pregăteşte. Desigur, dezvoltările lente se pot realiza prin modernizări la fel de lente ale şcolii. Ultima jumătate de secol s-a caracterizat însă printr-o dinamică economico-socială explozivă, iar modernizările lente ale şcolii nu mai sunt suficiente – se simte nevoia unor reforme al căror scop este tocmai accelerarea schimbării.
Mai există şi un alt motiv pentru care reformele şcolare devin frecvente începând cu anii 60: societatea postindustrială şi-a creat mai rapid tehnica decât şi-a format oamenii profesionalizaţi în măsura necesară, iar decalajul apărut nu mai poate fi acoperit pe calea evoluţiei lente. Din această perspectivă, criza resurselor umane devine reală şi se manifestă prin apariţia oamenilor depăşiţi de evoluţia tehnică şi socială.
Ar trebui luat în considerare şi un al treilea motiv al reformelor în învăţământ şi anume tipul de inovaţie didactică solicitat. Didactica scolastică, didactica intuiţiei, didactica herbartiană sau chiar cea specifică şcolii active (la modă în perioada interbelică) reprezintă forme de modernizare posibile în limitele experienţei tradiţionale ale contextului socio-cultural şi istoric respectiv, combinate cu unele inovaţii sugerate de evoluţia filozofiei sau chiar a ştiinţelor educaţiei. Noile didactici de tip cognitivist (didactica învăţării capacităţilor intelectului specific sau cea bazată pe teoria inteligenţelor multiple) reprezintă salturi atât de mari în domeniul didactic, încât noul conţinut al învăţării şcolare nu mai poate fi elaborat în limitele practicii didactica tradiţionale; acesta solicită transformarea profesorilor în specialişti ai domeniului proiectării curriculare.
În şcoala tradiţională asupra informaţionalului se îndrepta atenţia, el fiind centrul instruirii. În cadrul acestei paradigme se pornea de la informaţie în ipoteza implicită potrivit căreia cel ce cunoaşte informaţiile poate automat opera cu el la un nivel satisfăcător. Această concepţie a generat pe alocuri performanţe înalte, dar la nivelul masei de elevi a generat eşecuri de proporţii, care au obligat sistemele de învăţământ deschise să recurgă la reforme de mare amploare. Pretutindeni, ca de altfel şi la noi în ţară, epoca postindustrială are nevoie de mase mari de oameni cu un nivel de pregătire care să permită utilizarea instrumentelor sofisticate ale noului mileniu, în ciuda precarităţii condiţiilor economice ale momentului. Chiar dacă astăzi se mai practică încă prin unele zone ale ţării un tip de agricultură specific secolului trecut, chiar dacă situaţia economico-socială nu se poate îmbunătăţi peste noapte, statisticile arată că dinamica pătrunderii tehnologiilor de vârf în toate domeniile vieţii socio-economice se accelerează continuu. În acest context, obiectivul ca „elevul să ştie la finele şcolarităţii câte ceva din fiecare domeniu” devine inoperant şi contraproductiv.
Dezideratul care se impune a fi avut astăzi în vedere vizează înzestrarea elevului cu un ansamblu structurat de competenţe de tip funcţional. Acestea marchează trecerea de la un enciclopedism al cunoaşterii, imposibil de atins în condiţiile de astăzi, când multiplicarea informaţiilor se petrece cu o viteză extraordinară, la o cultură a acţiunii contextualizate, care presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate.
Întrucât învăţământul liceal reprezintă un serviciu public în mai mare măsură decât învăţământul general, liceul trebuie să răspundă mult mai aplicat cerinţelor sociale exprimate în termeni de achiziţii finale uşor evaluabile. Această concepţie a condus la organizarea programelor şcolare pentru clasele a X-a – a XII-a într-o structură care să permită centrarea pe competenţele ce urmează a fi formate la elevi şi în acelaşi timp să asigure corelarea conţinuturilor învăţării cu aceste competenţe. Astfel, dominanta activităţii didactice trece pe asimilarea instrumentelor de prelucrare şi accesare la un nivel superior a informaţiei, absolut necesară integrării absolventului în viaţa socială şi profesională.
În contextul asumării acestor finalităţi, s-a impus necesitatea gândirii unui nou mod de abordare a curriculumului, pornind de la elementele specifice politicii curriculare şi terminând cu cele legate de implementare şi evaluare. Dimensiunile noutăţii avute în vedere în proiectarea curriculară la nivelul liceului sunt:
-prioritatea acordată procesului de învăţare şi intereselor elevului, în condiţiile în care liceul nu face parte din învăţământul obligatoriu;
-centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor funcţionale de bază, necesare pentru continuarea studiilor şi/sau pentru încadrarea pe piaţa muncii;
-diversificarea graduală a ofertei curriculare conform filierelor, profilurilor şi specializărilor şi multiplicarea posibilităţilor elevului de a alege;
-conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale, în cadrul căruia elevul să fie permanent şi direct implicat în construirea propriului traseu de învăţare;
-centrarea profesorului pe comportamentele specifice rolurilor de organizator şi mediator al experienţelor de învăţare;
-creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei, faţă de societatea civilă şi diversificarea implicării acestuia în viaţa comunităţii locale;
-trecerea de la o cultură generală universalistă la o cultură funcţională şi adaptată finalităţilor fiecărei specializări.
Metoda didactică
Provenit din grecescul methodos (odos-cale, metha-către), termenul metodă desemnează procesul complex care are ca finalitate concretizarea obiectivelor educaţionale. Metodele sunt modalităţi de realizare a acţiunilor complexe, planificate şi repetabile, căi de soluţionare a problemelor confirmate de experienţă. Întregul proces de învăţământ se derulează pe baza unui ansamblu de căi de instruire, metodele facilitând accesul spre cunoaşterea şi modelarea realităţii. Caracterul polifuncţional al metodelor este dat de capacitatea lor de a atinge concomitent mai multe obiective educative. Centrate pe colaborarea profesor-elev, ele sunt selectate de cadrul didactic şi aplicate în activitatea şcolară şi extraşcolară.
Metodele se compun din procedee de operare standardizate care pot fi selectate, combinate şi folosite în funcţie de nivelul şi interesele elevilor. Alegerea lor nu este aleatoare, ci trebuie să se subordoneze conţinutului procesului instructiv, particularităţilor de vârstă şi psihice ale elevilor. Succesul aplicării unei metode de învăţare clasică sau modernă depinde de mijloacele de învăţământ, de competenţa şi de experienţa didactică a profesorului. Metodele didactice îndeplinesc funcţii cognitive, formativ-educative, instrumentale şi normative. Ele permit accesul la cunoaştere, identifică performanţele elevilor, desemnează acţiunile observabile şi descriu stimulii la care se aşteaptă răspunsuri. În cadrul sistemului de învăţământ, obiectivele educaţionale îndeplinesc funcţia de organizare şi coordonare a activităţii didactice, de anticipare a rezultatelor instruirii, de evaluare şi de reglare metodologică a procesului instructiv-educativ.

Am postat o mica parte dintr-o lucrarea in care am incercat..si inca incerc sa tratez subiectul, deja controversat, al metodelor moderne de predare-invatare. Astept parerile dumneavoastra in legatura cu acest subiect.....